Pisică sălbatică 
Pisica sălbatică, numită şi mâţă sălbatică, mârtan sălbatic sau cotoi sălbatic, este o felină mică, nativă Europei, părţii vestice a Asiei şi Africii. Specia este carnivoră şi se hrăneşte cu mamifere mici, pasări şi alte animale de mărime asemănatoare. Se disting câteva subspecii răspândite în regiuni diferite. Pisica de casă este inclusă în aceeaşi specie.
În ambianţa sa nativă, pisica sălbatică poate să se obşinuiască uşor cu arii de râspandire diverse: savană, stepă şi pădure. Indivizii sălbatici sunt cenuşii sau bruni şi au dungi negre. Pot să ajungă 45-80 cm de lungime, coada de 25-40 cm şi greutate de 3-8 kg. Subspeciile africane sunt în general mai mici şi au culori mai deschise.
Pisica sălbatică a fost, datorită aspectului şi dimensiunilor ei, mai puţin râvnită şi vânată decât râsul. Ca urmare, astăzi se întâlneşte din Delta Dunării până în munţi, pe teritorii mult mai largi decât râsul. Ea preferă pădurile liniştite, cât mai întinse, cu mulţi arbori bătrâni şi/sau hăţişuri.
Ca şi râsul, este un animal singuratic, dar în perioada împerecherii poate fi întâlnită şi în grupuri. Pisica sălbatică se împerechează în februarie-martie, iar după o gestaţie de circa 70 zile, femela naşte 2-4 pui. Aceştia sunt orbi timp de 10-12 zile. După numai o lună, puii sunt capabili să îşi urmeze mama la vânătoare. De la aproximativ 3 luni pot vâna singuri. O caracteristică a împerecherii la pisica sălbatică este glanda perianală, de secreţie externă, ce secretă un lichid cu miros de valeriană, folosit pentru marcarea teritoriului, dar şi pentru atragerea partenerului. După unele ipoteze mirosul acesta provoacă reacţia de vânare necontrolată din partea râsului.
Cele mai dezvoltate simţuri sunt auzul şi mirosul. Ca animal nocturn şi de amurg, are ochii bine adaptaţi la văzul de noapte, dar departe de performanţele râsului. Tacticile de vânătoare sunt asemănătoare cu ale pisicii de casă. Dacă este nevoită, poate înota, dar în general evită apa.
Nu urmăreşte niciodată prada care îi scapă.