Plopul alb este răspândit în centrul şi sudul Europei, la Marea Mediterană şi în Africa de Nord, iar spre est ajunge în Asia Centrală şi Siberia.

În România, apare în regiunea de câmpie şi dealuri joase, obişnuit în luncile râurilor; în lunca şi Delta Dunării formează arborete pure sau amestecuri împreună cu plopul negru, sălcii şi aninul negru (zăvoaie). Altitudinal specia urcă până la 800 m.

Arbore indigen, de talie mare, ce poate atinge 30-35 m înălţime şi 1.5m diametru.

Înrădăcinarea este destul de profundă, cu numeroase rădăcini laterale.

Tulpina este groasă, cilindrică, puternic ramificată.

Scoarţa albă cenuşie, mult timp netedă; la bătrâneţe formează la bază un ritidom negricios, pietros, cu crăpături aproximativ rombice.

Lemnul este moale, uşor, cu duramen alb-gălbui, cu utilizări industriale; scoarţa conţine tanin şi salicină în cantităţi mari.

Coroană cu ramificaţii viguroase, neregulate şi frunziş bogat, la bătrâneţe largă, rărită.

Lujerii rotunzi, brun-verzui sau cenuşii, pâslos-tomentoşi, albi; prezintă şi brachiblaste.

Muguri alterni, ovo-conici, 3-4 mm, 3-5 solzi bruni, tomentoşi.

Frunze lung peţiolate, cu peţiolul rotund sau turtit numai în partea superioară.

Fructe – capsule ce se coc prin mai, iar seminţele sunt mici, egretate.

Lăstăreşte slab, drajonează puternic, se butăşeşte uşor.

Longevitate până la 400 ani, partea interioară a tulpinii putrezeşte la un timp, devenind scorburoas