Velnisul are un arealul general relativ extins, având ca limite: estul Franţei, nordul Italiei, sudul Peninsulei Balcanice şi munţii Urali; a fost semnalat şi în Siberia (regiunea Tobolsk).

În România este mai puţin răspândit faţă de ceilalţi ulmi, fiind sporadic în zona de câmpie şi cea colinară (Oltenia, Banat), legat mai mult de lunci şi zăvoaie.

Manifestă amplitudine climatică largă, la noi, preferând staţiuni adăpostite, cu climat mai puţin aspru. Suportă apa stagnantă şi nu este pretenţios faţă de troficitatea solului. Are un temperament de lumină.

Specie indigenă, de mărimea I, cu înălţimi de până la 30-35 m.

Înrădăcinare pivotant-trasantă. Tulpina dreaptă, zveltă, la bază cu muchii evidente, uneori cu crăci lacome.

Ritidomul timpuriu, este albicios-cenuşiu, exfoliabil în solzi subţiri.

Lemnul este deschis la culoare, inferior celorlalţi ulmi.

Coroana ovoid-alungită în tinereţe, apoi globuloasă la maturitate, cu ramuri ascendente.

Lujeri pendenţi, bruni-verzui, glabri-lucitori.

Muguri alterni, dispuşi distic, conici-fusiformi, ascuţiţi, până la 1 cm, cu solzi bruni-deschis pe margine cu o dungă lată brun-închisă, neciliaţi.

Frunze 6-14 cm, eliptic-obovate, acuminate, pronunţat asimetrice la bază, dublu serate, scurt peţiolate (4-6 mm), pe dos pubescente.

Flori hermafrodite, apetale câte 20-25 în fascicule, pe pedunculi de 0.6-2 cm, apar devreme primăvara (martie-aprilie), înainte de înfrunzire.

Fructele sunt samare turtite, ovate sau rotunde, de circa 1 cm, la vârf adânc crestate, pe margini ciliate, lung şi inegal pedunculate şi pendente.

Fructificaţia, creşterile longevitatea şi înmulţirea sunt asemănătoare cu cele de la ulmul de munte.